ÎNFRUNTAREA CU ABSURDUL ( 06.09.2004 )
Căci câţi sunt mânaţi de Duhul
lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.
Pentru că n-aţi primit iaraşi un duh al robiei,
spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii,
prin care strigăm: Avva! Părinte!
(
Poate să-mi răspundă cineva: oare întrebarea despre numele unei Biserici este de natură dogmatică, adică întrebare de esenţă a credinţei, sau nu? Bineînţeles, numai un necunoscător notoriu al învăţăturii şi tradiţiei Bisericii poate să susţină o astfel de prostie, că întrebarea e de natură dogmatică. Sau, ferească Dumnezeu, dacă cineva e bolnav psihic?
Atunci, cum poate o întrebare care nu e de natură dogmatică să se ivească ca subiect în disputa dintre două Biserici? Şi cum poate o Biserică să nege numele unei alte Biserici? Şi cum poate o Biserică să nu accepte o altă Biserică în comuniunea euharistică doar din cauza unui nume? Şi cum poate o Biserică să încerce să zidească o ierarhie paralelă pe teritoriul jurisdicţiei canonice a unei alte Biserici doar din cauză că o deranjează numele ei? Şi la sfârşit, cum pot toate acestea să se întâmple (sau tocmai de aceea se întâmplă?) într-o vreme de smintire generală, într-o vreme de apostazie generală de la Hristos, în vremea celei mai suptile prigoane asupra Bisericii, când, acum, cel mai necesar ne este aliarea forţelor şi nu disensiuni? Şi la urma urmei, cum pot toate acestea, care, pentru orice om obişnuit ce priveşte dintr-o parte să fie nonsens, noi, păstorii Bisericii să nu le vedem?
Dacă pentru una (Biserică) întrebarea despre numele ei se întâmplă să devină şi întrebarea ei pastorală de maximă importanţă, deoarece poporul pe care ea îl conduce către Hristos e legat cel mai direct de acest nume, atunci ce fel de întrebare reprezintă aceasta pentru cealaltă Biserică când aceeaşi întrebare nu e nici de natură dogmatică şi nici pastorală pentru ea? Dacă noi toţi, cât de cât, cunoaştem dogmatica şi dacă, noi toţi, Slavă Domnului, suntem sănătoşi psihic, atunci veţi recunoaşte că nu prea avem de ales în ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea propusă. Unul din răspunsuri e POLITICA, ETNOFILETISMUL, care este de crezut, iar celălalt e, ferească Dumnezeu…, ce e de necrezut!? De aceea, acum, fiecare dintre noi să-şi pună întrebarea de esenţă: QUO VADIS (UNDE MERGI) PĂSTORULE?
Cu siguranţă v-aţi dat seamă cu toţii că scriu despre teatrul care se întâmplă în relaţia dintre Biserica Ortodoxă Macedoneană şi Biserica Ortodoxă Sârbă.
Dar oare poate să-mi răspundă cineva măcar la această întrebare: când Sfântul Apostol Pavel, în călătoriile sale misionare, întemeia noi Biserici, ca de exemplu în Tesalonic, Veria etc., el întemeia Biserici dependente, supuse, neintegrale şi nemature sau întemeia Biserici locale episcopale în toată plinătatea şi libertatea lor? Bineînţeles, doar un necunoscător notoriu al învăţăturii şi tradiţiei Bisericii poate să susţină o astfel de prostie, că Sfântul Apostol Pavel a întemeiat Biserici defectuoase. Sau, din nou, ferească Dumnezeu, dacă cineva e bolnav psihic?!
Să ne reamintim: după eclisiologia ortodoxă (învăţătura Bisericii) fiecare Biserică episcopală locală (în fruntea căreia stă un Episcop) reprezintă o deplină Biserică Sobornicească, cu toate Darurile Dumnezeieşti necesare pentru mântuirea oamenilor, adică, o astfel de Biserică reprezintă Trupul lui Hristos întreg, deoarece conceptul “Biserică” se bazează pe Sfânta Euharistie, pe împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. De aceea, nu este şi nici nu poate să existe autoritate asupra Episcopului Bisericii locale, care e icoana lui Hristos şi capul Bisericii adunată în jurul lui la Sfânta Euharistie. Aşa cum nu există autoritate asupra Dumnezeului-Om Hristos, tot aşa nu există autoritate nici asupra Episcopului, care este icoana lui Hristos şi unic purtător al autocefaliei adevărate. Soborul Episcopilor nu reprezintă organ, instituţie sau suprastructură care are autoritate asupra Bisericii Episcopale locale, ci reprezintă organ, instituţie care exprimă unitatea, egalitatea, unanimitatea, comuniunea şi reciprocitatea Bisericilor locale. Soborul Episcopilor Bisericii locale este corp administrativ care independent (cu proprie constituţie, cu proprii hotărâri şi acte) în graniţele unui stat cu organizarea sa proprie, exprimă, poartă şi actualizează grija şi nevoinţa Unei Sfinte Biserici Soborniceşti şi Apostoleşti pentru împinirea nevoilor pastorale speciale ale populaţiei ortodoxe împrăştiată acolo.
Dacă e aşa, atunci cum să înţelegem încercările permanente ale unor ierarhi şi ierarhii în Biserica Ortodoxă pentru formarea unor suprastructuri cu caracter “canonic”, “legal”, “organizatoric”, sau mai rău, cu caracter “naţional”, “politic” şi asemănător, prin care suprastructuri vor să impună propria autoritate asupra Bisericii Episcopale locale, adică asupra Bisericilor locale? Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină? (Mat. 13, 27). Iar când, ca pricină sau scuză pentru aceste sinistre încercări se specifică întrebări care nu au caracter dogmatic, canonic, pastoral, precum este întrebarea pentru numele unei Biserici, sau precum este întrebarea pentru formularea denumirii statutului ei (mai ales cănd statutul este deja specificat în ceea ce priveşte conţinutul, iar un astfel de exemplu este, să spunem, documentul de lucru de la Niş) atunci într-adevăr ce să mai credem?
Pentru că, dacă noi, cât de cât, cunoaştem învăţătura şi tradiţia Bisericii şi dacă noi toţi, slavă Domnului, suntem sănătoşi psihic, atunci veţi recunoaşte că nu prea avem de ales în ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea: cum să înţelegem încercările permanente de formare a unor suprastructuri de autoritate pentru Bisericile care, după ei (Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! – Luca 23, 34) n-ar fi depline şi mature? Şi din nou, unul din răspunsuri e POLITICA, ETNOFILETISMUL, care este de crezut, iar celălalt e, ferească Dumnezeu…, ce e de necrezut!?
În duhul celor spuse de mai sus, principalul scop al unei negocieri între Biserici (dacă se poate vorbi despre aşa ceva între creştini normali) e, şi ar trebui să fie, ajungerea la o astfel de poziţie a Bisericilor care vor exclude orice amestec real şi demonstraţie de autoritate a unei Biserici în viaţa celeilalte, precum în funcţionarea Sfânt-tainică şi pastorală, care se subînţelege, aşa şi în activitatea administrativă. Doar o astfel de orânduire canonică a relaţiilor interbisericeşti, fără importanţă cum o vom numi, va reprezenta manifestarea orânduirii Împărăţiei Dumnezeieşti aici, în lume, iar nu slujirea unor necesităţi organizatorice pământeşti (de natură politică, sau legate de etnofiletism). Biserica Ortodoxă este Dar Dumnezeiesc pentru om, în Hristos, şi nu vre-o „creaţie”, sau „organizaţie privatizată”, sau „asociaţie pe acţiuni” a Belgradului, sau al oricărui alt centru bisericesc ori al oricărui popor sau om, căreia îi ordonează sau o judecă cineva din afară, fiind deasupra realităţii Bisericii episcopale locale, care are putere deplină, care e purtătoate a plinătăţii apostoleşti, a soborniciei, a credinţei adevărate, a Harului, a împărtăşirii Sfântului Duh.
Acesta este unicul mod de a ne găsi în tradiţia Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor părinţi: să nu îngăduim ca Bisericile noastre cu deplină putere şi libere spiritual să intre în dependenţă şi subordonare una faţa de cealaltă, în afara de „dependenţa” evanghelică de aceeaşi credinţă, de acelaşi Har, de aceeaşi iubire şi împărtăşire, care împărtăşire în mod concret şi cu toata plinătatea sa se actualizează în Sfânta Euharistie. De aceea, dacă vrem, soluţia problemei noastre ar putea fi foarte simplă: să începem să slujim împreună Sfânta Liturghie, fără ca înainte de acest lucru să ne punem condiţii lumeşti (ori schimbaţi numele, ori nu va fi înpărtăşire euharistică). Să nu-L alungăm singuri din mijlocul nostru pe Cel care împiedică acum taina fărădelegii care deja se lucrează (2 Tes. 2, 7). De aceea, fiecare dintre noi să-şi pună întrebarea de esenţă: cine este cel care este stânjenit de soluţionarea problemelor în acest fel? Adică, cine este cel care Îl dă la o parte pe Hristos dintre noi?
Cu siguranţă, din nou v-aţi dat seama că scriu despre teatrul care se întâmplă în relaţia dintre Biserica Ortodoxă Macedoneană şi Biserica Ortodoxă Sârbă.
Şi încă ceva: l-am ascultat înainte cu câteva zile, la ştirile de seară, la Televiziunea Naţională Macedoneană, pe duhovnicul meu de odinioară, Mitropolitul Muntenegrului Amfilohie, de la care am moştenit iubirea pentru Sfântul Grigorie Palama şi pentru rugăciunea inimii, şi pe care, pe lângă tot ce s-a întâmplat, îl iubesc şi îl respect în Hristos (bineînţeles, o dată duhovnic – întotdeauna duhovnic; cândva la propriu, iar acum de onoare), ... l-am auzit, zic, şi sunt uimit: pe de o parte zice că disputa dintre Biserica Ortodoxă Macedoneană şi Biserica Ortodoxă Sârbă este disputa noastră internă, sau PROBLEMA LOR INTERNĂ, a Bisericii Ortodoxe Sârbe, şi că ea nu permite nimănui să se amestece în această dispută în calitate de mediator, fără importanţă dacă unul ca acesta vine din partea Patriarhiei Constantinopolului sau Bisericii Ortodoxe Ruse, ...susţinere care în ea însăşi este destul de problematică. Pentru că, şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte (1 Cor. 12, 26-27). Deci e o întrebare importantă cât poate să reziste teza că o anumită problemă bisericească, şi această mai ales cu dimensiuni cum sunt cele ale problemei între Biserica Ortod
oxă Macedoneană şi Biserica Ortodoxă Sârbă, poate să se considere ca o PROBLEMĂ INTERNĂ a cuiva. Dar, inconsecvenţa şi neprincipialitatea lui nu le văd atât în aceasta, cât în faptul că nu recunoaşte şi nu acceptă numele Biserică Ortodoxă Macedoneană, pentru că, după partea sârbă, cănd este vorba de Greci, acel nume, acea PROBLEMĂ INTERNĂ a Bisericii Ortodoxe Sârbe (vezi minune!), dintr-o dată devine EXTERNĂ şi reprezintă piedică pentru partea greacă, iar lumea nu ar vrea să-şi strice relaţiile sale cu ei. Şi acum, sau disputa cu Biserica Ortodoxă Macedoneană este PROBLEMĂ INTERNĂ ai Bisericii Ortodoxe Sârbe şi nu are nimeni de ce să se supere şi să se amestece sau este PROBLEMĂ EXTERNĂ, a întregii Biserici Ortodoxe, şi de aceea, şi altcineva poate să fie implicat, şi în acest caz, necesară este soluţionarea problemei şi cu ajutorul celorlalte Biserici locale, adică cu participarea tuturor părţilor cointeresate, cum este de exemplu Biserica Ortodoxă Bulgară. La fel, dacă mai mult de zece Mitropoliţi din partea geografică greacă a Macedoniei conţine în titulatura lor adjectivul „Macedoniei”, atunci poate şi unul din Episcopii noştrii să aibă în titulatura sa adjectivul „Macedodiei”, dacă problema e internă? Doar că, tot mai mult îmi devine clar că nu chiar pe fraţii greci îi deranjează numele nostru macedonean cât îi deranjează pe unii fraţi Episcopi Sârbi, mai ales pe cei care simt nevoia să se declare ca Sârbi. Şi să lăsăm la o parte faptul că întrebarea pentru numele unei Biserici, ca întrebare care nu e de ordin dogmatic, nu poate să se ivească ca obiectul disputei dintre două Biserici. Adică, poate să se ivească, dacă Bisericile se încurcă în politica lumească, nu-i aşa?
A doua inconsecvenţă la duhovnicul meu, care mă uimeşte, este următoarea: vine delegaţia sârbă în anul 1999, în mănăstirea Bigorski, în fruntea căreia, ca preşedinte, e însuşi el, şi acolo, vrând să slăbească poziţiile noastre istorice, susţin că noi în nici un caz nu putem să ne numim Arhiepiscopia Ohridului şi că nu avem nimic în comun cu Arhiepiscopia Ohridului, deoarece ea a fost bulgară, a fost greacă, până chiar şi (ferească Domnul!) sârbă, dar niciodată macedoneană, ca numai, după mai mult de un an, la a doua întâlnire în mănăstirea Kalenić, să ne surprindă neplăcut cu susţinerea că noi în nici un caz nu avem voie să purtăm numele Biserica Ortodoxă Macedoneană, ci doar numele Arhiepiscopia Ohridului. Şi ce s-a întâmplat cu acel lucru din Evanghelie care spune: Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult dacât acestea, de la cel rău este.(Mat.5,37)?! Toate acestea există trecute şi în procesele lor verbale şi în ale noastre, dar sunt înregistrate şi pe bandă de magnetofon. Şi ce să mai creadă omul după toate acestea? Deoarece se pare că demult am renunţat să Îl mărturisim pe Hristos în această lume, şi ne ocupăm cu alte treburi, atunci măcar ar trebui ca aceste întâmplări interesante să le scoatem pe CD, să le punem pe Internet, şi dacă nimic altceva, măcar toată lumea să se distreze şi să râdă de noi.
Din păcate există şi o a treia inconsecvenţă la duhovnicul meu, la care m-am aşteptat cel mai puţin din partea lui: în urmă cu câţiva ani îi trimite o scrisoare, scrisă cu mâna lui, Mitropolitului Prespei şi Pelagoniei, Înalt Prea Sfinţitul Petru, în care îl roagă şi îl imploră atât pe el, cât şi pe ceilalţi Episcopi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe să nu se amestece în problema bisericească a Mitropoliei Muntenegrului, cu care ar fi putut ajuta la întemeierea şi întărirea ierarhiei paralele a însăşi numitei Biserici Ortodoxe a Muntenegrului, iar această amestecare, după cum scrie el, ar fi putut să cauzeze un sângeros război fraticid. Această scrisoare există la noi. Bineînţeles, din cauza iubirii pentru Hristos şi din cauza jurisdicţiei canonice existente şi încă valabilă pentru noi, nu ne-am amestecat în acea dispută bisericească. Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor (Mat. 7,12). Dintr-o dată, părintele meu duhovnicesc, acelaşi lucru, pentru care ne-a implorat să nu i se facă lui, ni l-a făcut nouă, neîmpiedicând cu autoritatea şi poziţia sa ca Preşedinte al Comisiei pentru negocieri cu Biserica Ortodoxă Macedoneană, unilaterala întrerupere a negocierilor dintre cele două Biserici, şi acest lucru exact înaintea încheierii lor cu succes, şi neîmpiedicând tentativa de formare unei ierarhii paralele pe teritoriul jurisdicţiei canonice al Bisericii Ortodoxe Macedonene; a stat până şi în fruntea Instanţei (Tribunalul) Arhiereşti formată să judece Episcopii Bisericii Ortodoxe Macedonene-Arhiepiscopia Ohridului. Acest procedeu nechibzuit uimeşte în plus din cauza faptului că se întâmplă în vremea celei mai suptile prigoane împotriva Bisericii, când fiecare strateg normal îşi aliază forţele propri. Am mai zis că nu facem un idol din ceea ce se întâmplă momentan, dar tot aşa nu putem să ne consumăm forţele şi timpul cu problematica lumească (schimbarea graniţelor şi identităţii naţionale cuiva) neglijând datoriile noastre pastorale de bază (şi aşa eparhiile noastre sunt transformate în calea cea largă).
După Sfintele canoane, Biserica adaptează activitatea sa conform graniţelor şi organizării administrative a statului, şi acest lucru trebuie să se întâmple în modul cel mai normal şi nedureros cu putinţă, dar dacă, în felul în care procedăm, provocăm schizmă în Biserică, ştim şi am văzut că, chiar dacă graniţele s-ar schimba şi de o sută de ori, schizma foarte greu se soluţionează, pentru că aceasta e fapta diavolului şi tărâmul stăpânirii lui, şi nu al Sfântului Duh. Iar vremea aceasta nu este chiar îmbogăţită cu oameni sfinţi care pot să depăşească aceste schizme. De aceea, mai bine să nu le instigăm şi să le împiedicăm până mai e timp. Nu prea avem de ales. De altfel, următoarea întămplare tragicomică va fi: părintele meu duhovnicesc, aflându-se în fruntea unei oarecare instanţe Arhiereşti, judecându-mă pe mine pentru cine ştie ce, iar eu, ca membru al unei alte instanţe Arhiereşti, să-l judec pe el pentru amestecare în altă jurisdicţie bisericească. Deci, Doamne fereşte! Iar ferească Domnul şi de mutările care ar urma în continuare!
Cu siguranţă, din nou v-aţi dat seama că scriu despre teatrul care se întâmplă în relaţia dintre Biserica Ortodoxă Macedoneană şi Biserica Ortodoxă Sârbă.
Cu ceva timp în urmă, pe toţi ziariştii care se preocupă cu tema „Biserică” i-am îndrumat să caute răspuns la o întrebare, subiect cu care ar trebui să se preocupe puţin, acela fiind: de ce episcopul şi monahii care s-au separat de noi, ..., iar unele Biserici Ortodoxe locale, în frunte cu Biserica Ortodoxă Sârbă , îi recunosc ca Arhiepiscopia Ohridului Autonomă... de ce ei, spun eu, dacă aveau intenţii bune, aşa cum declarau la început, acum, din interior, ca recunoscuţi, nu pun problema recunoaşterii numelui nostru constituţional “Biserică Ortodoxă Macedoneană” şi problema recunoaşterii statutului “de sine stătător”? Aceasta este o adevărată întrebare jurnalistică; şi aşa problema e de natură politică şi nu bisericească, şi este mai uşor pentru jurnalişti să se preocupe cu întrebări de natură politică. Tocmai după acest lucru vom vedea dacă un jurnalist a înţeles ce se întâmplă, dacă scrie cu intenţii bune, în vederea rezolvării disputei bisericeşti, sau este slujitorul intereselor care nu doresc Biserica Ortodoxă unificată, şi conştient sau inconştient, dă o mână de ajutor la separare.
Mitropolitul Strumiţei, Naum
